Pentru a avea succes
şi a ne putea bucura, zi de zi, de această minunată lume tăcută a naturii, care am hotărât să o aducem aproape de noi, va depinde în cea mai mare măsură de felul în care întreţinem calitatea apei şi curăţenia acvariului, pentru ca toţi locuitorii din el, peşti , plante şi melci , să se simtă cât mai bine, ca în mediul natural de unde provin. Dacă reuşim acest lucru, atunci răsplata va fi pe măsura efortului nostru. O primă grijă ţine de calitatea apei: de izvor, fântână sau robinet, aceasta din urmă trebuie lăsată timp de 24-48 de ore, într-un bazin separat unde o vom aerisi şi filtra bine înainte de utilizare.
DURITATEA APEI – ( dGH )
Apa noastră trebuie să acţioneze cât mai benefic asupra tuturor vieţuitoarelor din acvariu, acestea preluând din ea substanţele necesare vieţii dar eliminând în schimb reziduri, care odată ajunse în cantităţi mari devin toxice. În natură aceste toxine sunt diluate şi dispersate de cursurile de apă care curg în permanenţă din amonte, reînprospătând-o cu substanţe biologice, săruri şi oxigen necesare vieţii. În apele dulci cantitatea de săruri (salinitate) variază în funcţie de locul de provenienţă pe glob şi a tipului de terenuri (calcaroase, roci vulcanice, minereuri feroase, etc) pe care apa le străbate în drumul ei, îmbogăţindu-se cu diferite săruri de carbonaţi, sulfaţi şi cloruri de Ca, Mg, Na şi K, ceea ce-i conferă o anumită duritate. În contact cu apa de ploaie, care este o apă uşor acidă, aceste minerale se dizolvă în cantităţi mici , formând bicarbonat de calciu şi magneziu, rezultând o duritate a apei cu un efect benefic sau nu, asupra vieţii şi dezvoltării peştiilor şi plantelor în funcţiie de specie şi locul de provenienţă a acestora. Există două tipuri de durităţi ale apei: temporară şi permanentă. Dacă într-un litru de apă avem 10mg oxid de calciu, atunci avem o apă cu duritatea de 1dGH (sistemul german de măsurare a durităţii ). În general duritatea apei este dată astfel : 0-4dGH = apă foarte moale ; 4-8dGH = apă moale ; 8-12dGH = apă moderată ; 12-18dGH = apă dură . Dacă peştii noştri necesită o apa moale, atunci în primul rând substratul nu va conţine nisip sau pietriş care are în componenţă piatră de var , calcar sau marmură. Această verificare o putem face cu acid clorhidric diluat sau oţet (de preferat esenţă) turnat peste o mică monstră de nisip sau pietriş luat ca probă, dacă acesta sfârâie sau constatăm apariţia unei efervescenţe, atunci conţine unul din elementele de mai sus , şi nu-l vom folosi. Duritatea apei este influenţată şi de prezenţa melcilor, care prin asimilarea de calcar (calciu) dizolvat, folosit la dezvoltarea cochiliei, duc în timp la o dedurizare a apei (o apă mai moale).
Ciuperca de gura
(contagios)
Această maladie numit Columnaris, este cauzata de bacterii Flexibacter
şi se manifestă ca o creştere pufoasa de bumbac alb pe gura. Se pot infecta
branhiile, caudala şi înotătoare. Daca este lasata netratata pentru orice perioadă de timp, aceasta infectie va distruge întreaga regiune infectate şi va duce la deces sigur.
Se va incepe prin izolarea pestelui si administrarea de bai saline ( remediul cel mai indicat in combaterea fungilor ) concomitent cu un tratament fungicid sau antibacterian cu produse din magazinele de specialitate : fungistop , tripaflavin ...
Variola
(posibil contagioasa)
Această boală afectează in special speciile precum Carasul Auratus, Koi, Crap şi este mai putin daunatoare famiilor de pesti tropicali . Este o infecţie virală ce se manifesta prin acoperirea solzilor si a inotatoarelor cu un strat alb sau roz ceros .
Infecţie apare, se înrăutăţeşte, şi apoi dispare.
Nu este cunoscut in totalitate ce declanşează variola la peşti, dar nu pare să fi o boala contagioasa. Cu toate acestea, se vor lua masuri de precauţie si se va izola pestele contaminat pana cant infectia dispare. Aceasta va dura, în general, şapte-zece zile.
Afectiune este stresanta pentu peste cu toate ca nu-l omoara dar poate duce la slabirea sistemului imunitar, moment propice pentru alte afectiuni , paraziti sau fungi.
Nu se cunoaste cauza aparitiei bolii si nici un tratament ajutator.
În schimb, cochiliile goale rămase după moartea lor, neînlăturate din apă, se vor dizolva crescând din nou valoarea ei. Depunerile alb-murdare pe pereţii vasului şi plante, acestea din urmă având în plus şi o stagnare a creşterii şi putrezirea frunzelor pe margini, ne indică prezenţa unei ape dure, ce trebuie înlocuită (10% la 24 ore) cu apă distilată, de ploaie sau fiartă. După răcire se foloseşte numai apa de deasupra, cea de jos conţine depuneri de săruri de Mg şi Ca. Cu această ocazie, vom cunoaşte şi caracteristicile chimice ale apei folosite, în funcţie de cantitatea de depuneri cenuşii obţinute după fierbere (o cantitate mare de depuneri denotă o apă dură). Din cauza fenomenului de evaporare, apa din acvariu, capătă în decurs de câteva lunii o duritate mai mare, prin creşterea concentraţiei de săruri rămasă şi depusă pe substrat. Din această cauză este necesară o sifonare periodică a unei cantităţi de 10-15% din apa de pe fundul vasului şi înlocuirea ei cu o apa moale (distilată, de ploaie sau fiartă ). Cunoaşterea valorii durităţii apei (de acasă ), ne ajută la formarea şi modificarea caracteristicilor ei chimice şi fizice, obţinând o duritate cerută, prin adăugarea de apă distilată sau de ploaie. Ex: dacă la 1 litru apă cu dGH= 6 adăugăm 1 litru apă distilată (de ploaie) vom obţine 2 litri apă cu dGH= 3.
Determinarea durităţii apei o putem face prin două metode:
în laboratoare specializate
cu complete pentru determinarea valorii durităţii apei
Din cauza acumulărilor reziduale şi a bioxidului de carbon rezultat din procesul de respiraţie şi descompunere a materiilor fecale. Dacă dorim să creştem peşti din fam.Cichlidae africane originare din lacurile Tanganica şi Malawi ( Marlieri; Leleupi; Pseudotropheus ) sau fam.Cyprinidae, atunci avem nevoie de o apă dură, realizată cu ajutorul unor bucăţi de piatră de var, marmură sau ipsos aşezate în filtrul exterior de apă sau puse direct pe substrat.
ACIDITATEA APEI ( pH )
Reprezintă gradul de aciditate sau alcalinitate al apei. În soluţii acide, numărul ionilor de hidrogen creşte, iar în cele alcaline scade. Cu cât numărul de ioni de hidrogen creşte, cu atât apa devine mai acidă ( pH mai mic ) şi invers. Apa are trei valori de aciditate: pH = 3-7(apă acidă); pH= 7(apă neutră) şi pH =7-10 (apă alcalină). fecale, valoarea pH-ului scade (devenind acidă) ca efect al formării de acid carbonic şi amoniac. Acidul rezultat duce la greutăţi: în respiraţie, prin iritarea branhiilor; inflamarea ochilor; ulceraţii şi echimoze ale pielii. Peştii slăbesc, sunt apatici şi devin predispuşi la îmbolnăviri.
Cum am precizat mai devreme, în natură acest risc de intoxicaţii cu diferite gaze şi substante, este mult diminuat de apa proaspătă adusă în permanenţă de râuri, fluvii etc, dar în acvariu numai o schimbare periodică a apei săptămânal un sfert din volumul vasului, va elimina aceste soluţii şi gaze toxice.
Pentru ca peştii şi plantele noastre să se simtă şi dezvolte cât mai bine, prevenind totodată îmbolnăvirea lor, trebuie ţinut cont ca valoarea pH-ului din apa acvariu să fie cât mai apropiată de cea din mediul natural de unde aceştia provin.
O boală provocată de scăderea valorii pH-ului sub 7 ( neutru ), bineînţeles cu excepţia speciilor care necesită o apă mai acidă, este Acidoza, care se manifestă prin: înot greoi la suprafaţa apei, peştele încercând să respire aer atmosferic (cu zgomot); tendinţa de a sării afară din apă; apariţia pe piele a mici ulceraţii; schimbarea culorii din roşu în maro a branhiilor şi formarea de secreţii abundente ale mucoasei şi ochilor.
În cazul ridicării valorii pH-ului din apă peste 9 (alcalină), poate apărea o creştere anormală a rezervei alcaline din sânge, ce duce la Alcaloză, o boală care se manifestă prin ulceraţii ale branhiilor. În ambele boli, schimbarea repetată a apei cu una de o valoare neutră ( pH= 7 ), este cel mai bun remediu.
În natură valoarea pH-ului variază în limite foarte mari, între sezoanele ploioase şi cele secetoase. Peştii nu suferă la aceste modificări, atâta timp cât valoarea acidităţii se schimbă lent, perioadă în care organismul are timp să se acomodeze cu noile valori. De aceea este greşit să credem că există specii de peşti cu un pH al apei strict, dar ei nu suportă însă variaţii foarte mari şi bruşte ale modificării valorii lui.
Măsurarea pH-ului o putem face cu ajutorul hârtiei indicatoare
(se găsesc la magazinele cu profil tehno-medical), sau cu pH-metru (aparat electronic, din păcate foarte scump).
La sfârşitul broşurii ve-ţi găsi un tabel cu valorile: pH-ului; durităţii (dGH) şi temperaturile optime-minime ale apei, pentru diferite specii de peşti prezentate
